Treceți la conținutul principal

Copilul ca vehicul pentru narcisismul parintilor

By Catalin Lazar

Zilele acestea au existat multe discutii cu privire la sinuciderile sau tentativele de sinucidere provocate de esecurile inregistrate la Bacalaureat. Prima tentatie este de a explica rapid cele intamplate, pe seama unui esec foarte important aparut in viata tinerilor respectivi. Lucrurile nu sunt chiar asa de simple si aceste accidente nu apar pe neasteptate, din nimic. Dovada cea mai buna este ca nu toti tinerii reactioneaza la fel intr-o situatie atat de stresanta.

O astfel de decizie radicala vine pe fondul unei suferinte sufletesti indelungi, pe fondul unui orizont personal umbrit si puternic ingustat de perspectiva catastrofica a unui astfel de esec. Tipul de educatie primit in familie si presiunea familiei pe tot parcursul dezvoltarii copilului, autoritarismul parintilor isi pot lasa o amprenta puternica asupra modului in care copilul se va adapta la viitoarele examene ale vietii.

Atunci cand un copil incepe sa se dezvolte in mediul sau familial, poate trage in sinea sa anumite concluzii care ii vor greva viitorul. El poate intelege ca este iubit pur si simplu, fiind copilul acelei familii, ceea ce il valideaza ca om si ii da incredere in sine, sau ca poate fi iubit (mai bine zis acceptat) conditionat, in functie de cum corespunde anumitor asteptari ale parintilor sai. Aceasta a doua tendinta a familiei de a se raporta la copilul sau, conduce pe termen lung la un sentiment interior al copilului de a nu fi "ok" ca persoana si la o gama larga de interactiuni defectuoase in relatiile interumane de mai tarziu. Atunci cand copilul este "iubit" conditionat, apar doua strategii posibile de urmat, sa devina un razvratit sau un sclav al familiei.

Parintii ajung sa puna o puternica presiune psihica asupra copiilor sai pe fondul propriilor lor problematici, insatisfactii si neajunsuri. Copilul se trezeste adesea in viata cu datoria de a satisface si de a implini mandria parintilor, eventual de a realiza performante la care parintii sai abia ca au visat. Auzim de multe ori afirmatii de tipul "copilul meu a iesit primul la Cangurul" sau "copilul meu e premiant, ia lectii de pian, engleza si pictura". Cati dintre parinti nu aspira in adancul sufletului ca si copilul sau sa fie "supradotat"? Daca analizam programul de viata al unui astfel de copil, cu orele de scoala, meditatii si teme, ajungem la concluzia ca poate avea un program de munca mai incarcat decat al unui adult. Si atunci, cand le mai ramane timpul pentru copilarie, cu tot ceea ce ineamna aceasta?

Atunci cand copilul performeaza, unul dintre parinti poate anunta mandru "Ia uite ce nota buna a luat fii-miu!" dar la fel de bine atunci cand lucrurile nu stau bine, unul dintre parinti ii va putea spune celuilalt "ia uite ce prostie a facut fii-tu!". Pe langa acestea pot exista avertizari dure, amenintari grele la adresa copiilor sau pedepse fizice, toate menite sa creeze o perspectiva inspaimantatoare in mintea copiilor si sa accentueze eventualul dezastru al unui insucces.

Chiar daca pornesc de la intentii care par la prima vedere bune, aceste atitudini defectuoase pot amprenta viitorul copiilor si pot conduce in anumite situatii, la accidente. Copiii pot deveni timorati, pot claca pe parcurs, pot adopta comportamente distructive sau autodistructive, pot ajunge sa evite comunicarea cu parintii.

Poate ar fi mai important ca parintii sa fie sincer alaturi de copiii sai, sa incurajeze comunicarea deschisa cu acestia, sa le sadeasca incredere si sa ii invete sa faca propriile alegeri. Actualii copii, viitorii adulti trebuie sa ajunga sa se descurce singuri, ca fiinte autonome. In fond, copilul nu este o prelungire a dorintelor parintilor, este o alta fiinta care are dreptul sa isi gandeasca propriul sau viitor, care poate fi diferit de cel pe care si-l imagineaza parintii sai.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum îți dai seama că ai de-a face cu un psihopat înalt funcțional?

  Într-un articol publicat de The Guardian pe 27 august 2026 este prezentată cercetarea realizată de Karen Mitchell, care a studiat timp de cinci ani comportamentele personalităților prădătoare, intervievând profesioniști care au avut de-a face cu acestea în diverse contexte. Cercetarea sa privește inclusiv psihopatia înalt funcțională, care nu presupune neapărat manifestări antisociale evidente. Psihopatul nu este întotdeauna agresiv, impulsiv sau ușor de recunoscut. Poate fi agreabil, convingător, inteligent social și foarte bine adaptat. Din cercetarea lui Karen Mitchell reies 20 de trăsături organizate în patru categorii principale: 1. Nevoia de control și reacția patologică la contestare. Persoana manifestă un sentiment grandios al propriei importanțe, o nevoie accentuată de control și o dificultate majoră de a accepta contradicția sau compromisul. Contestarea autorității ori lezarea imaginii de sine pot declanșa reacții disproporționate, calculate și răzbunătoare. 2. Explo...

Grey rock-ul. De la strategie defensivă la forță psihologică autentică

Scris de Psih. Dr. Cătălin Lazăr Mulți oameni ajung în psihoterapie pentru că observă tipare, își dau seama când ceva nu mai funcționează și aleg să nu rămână blocați în strategii dezavantajoase.  A apela la psihoterapie este, adesea, un act de claritate și discernământ, nu de slăbiciune.   În ultimii ani, interacțiunile cu persoane „toxice” au devenit o temă frecventă de discuție. În contextul relațiilor dificile - gaslighting, culpabilizare, devalorizare - cei afectați simt nevoia să se protejeze: adoptă o atitudine reținută, reduc expunerea emoțională și iau distanță față de stresor. Este o alegere inteligentă și, adesea, necesară, care reflectă capacitatea de a recunoaște dinamici distructive și de a refuza implicarea în ele. Grey rock: strategie de autocontrol sau stare internă Grey rock-ul este cunoscut ca tehnică relațională: devii neutru și non-reactiv pentru a nu mai alimenta comportamente toxice. Ca strategie defensivă, poate fi utilă. Problema apare atunci cân...

Cum ne desprindem?

  Te-a rănit cineva sau te-a dezamăgit profund și acum ruminezi neîncetat, fără să poți pune stop emoțiilor care te copleșesc sau îți otrăvesc spațiul interior? Cum trecem peste? Iertarea are o componentă emoțională importantă, dar emoția urmează înțelegerea și sensul pe care îl dăm lucrurilor. Pentru că mintea încearcă să rezolve prin ruminație ceea ce a rămas nerezolvat emoțional. Gândul revine la rană pentru că încă încearcă să obțină ceva: o explicație, o reparație, o dreptate, un sens. Reușim să ne desprindem și să nu ne mai gândim la ceea ce s-a întâmplat abia atunci când nu mai avem nevoie să ne întoarcem mereu acolo. Că tălin Lazăr , PhD Sens • Coerență • Transformare Psihoterapie cu sens +40 742 952 171